duminică, 13 martie 2011

TEMA 2: ASEZARILE RURALE, CRITERII DE CLASIFICARE

Munţii Apuseni
Harta aşezărilor rurale


Harta Munţilor Apuseni înregistrează sturctura şi dinamica asezărilor umane. Ea atrage atenţia asupra poziţiei acestora faţă de văile, depresiunile şi altitudinile specifice. Se obţine astfel „o imagine convingătoare asupra energiei de habitat a localităţilor rurale, în special asupra relaţiilor dintre vetrele matcă şi grupările teritoriale tentaculare teritoriale ale fiecăriu sat în parte”.
De-a lungul timpului Apusenii au reprezentat „loc de vatră trainică pentru populaţia autohtonă dacică, pentru îndelungatul proces de etnogeneză al poporului român”.

Munţii Apuseni se remarcă prin densitatea mare a aşezărilor rurale:
     ■ 6.1 localităţi/100 kmp, în Apuseni;
     ■ 3.9 localităţi/100 kmp, în Carpaţi;
     ■ 5.2 localităţi/100 kmp, media pe ţară.

Sunt de asemenea, cei mai umanizaţi munţi deţinând:
    ► 31% dintre satele carpatice;
    ► 8.2 % dintre satele României.

În cadrul Munţilor Apuseni se remarcă câteva zone depresionare care au o densitate ridicată a aşezărilor rurale, de exemplu: zona Câmpeni-Adrud (19localităţi/100kmp), dar şi zone care au o densitate redusă a aşezărilor rurale, cu toate acestea mai mare decât media pe ţară, de exemplu:zona Brad-Criscior (7 localităţi/100kmp).
Palfonul maxim al aşezărilor umane în Carpaţi este apreciat ca fiind la 1600m , înălţime la care se află aşezările: Petreasa (1560m) şi Răsuşeşti, în Munţii Bihorului.

Munţii Apuseni se remarcă şi prin etajarea altitudinală perfectă a aşezărilor umane:
    ►1400-1500 m, cu aşezări relativ mari;
    ►1200-1400 m, cu cca. 60 de aşezări (aici se află munţii care formează „Ţara   Moţilor”);
    ►1000-1200 m, cu aşezări mari în alternanţă cu aşezări mici şi foarte mici;
    ► 800-1000m, demsitate mare a asezărilor bine conturate economic şi demografic;
    ► 600-800 m, cu aşezări ce includ în denumirea lor motivaţia alegerii locului.

Nota dominantă este dată şi de ferecvenţa mare a aşezărilor mici. Media de mărime demografică este aici de 403 locuitori/aşezare rurală. Impresionează şi numarul foarte mare al aşezărilor rurale foarte mici, cu o populaţie sub 100 locuitori.

Evoluţie actuală:
  regresul demografic;
○ scăderea populaţiei ca urmare a deplasării unui număr însemnat de locuitori spre zonele aferente Apusenilor;
  îmbătrânirea demografică a satelor;
  zonă etalon a împletirii dintre agricultura montană modernă şi un turism complex.



Bibliografie:
Vasile S. Cucu – „România – Geografie umană şi economică” (1998), Editura Printech, Bucureşti, p.118, 119, 120.

sâmbătă, 5 martie 2011

TEMA 1: ASEZARILE RURALE, CARACTERISTICI GENERALE


FORME DE AŞEZĂRI RURALE DIN ROMÂNIA


boreiul = cea mai veche formă de locuinţă; denumirea îmbracă şi alte denumiri: colibă (Oltenia muntoasă), covercă (zona de deal şi podiş), cătun (zona montană);
odaia = încăpere din lemn în care se depozitează fânul pentru hrana necesară animalelor în timpul iernii; lângă ea se află şi o încăpere locuită vara; au caracter permanent (activitatea începe la cositul fânului şi se termină primăvara); cele mai multe astfel de aşezări sunt în Câmpia Buzăului, Câmpia Râmnicului, Câmpia Gherghiţei;
stâna = aglomerare solitară, sezonieră, păstorească, de vară, aflată la munte în afara satului în apropierea unui izvor; se numeşte şi “fabrica de brânză” şi este folosită doar de baci;
târla = aici se adunau oile; primele astfel de aşezări au apărut în judeţele Ialomiţa şi Buzău; în Apuseni ea este un staul mişcător, alcătuit din lese şi nuiele împletite;
sălaşul = formă specifică spaţiului montan, folosită de către cei stabiliţi în aşezări rurale din apropiere (de exemplu: Munţii Apuseni, Munţii Banat, Obcinele Bucovinei, zona Rucăr-Bran) unde sunt întinderi mari de pomi fructiferi, fâneţe, zone cu cerele;
coşare = staule sau grajduri pentru vite (specifice zonei de deal şi Câmpiei Române – Câmpia Bărăganului);
coliba = adăpost provizoriu pentru oameni şi animale (casă mică şi săracăcioasă); este întâlnită în sudul ţării (Giurgiu, Buzău, Mehedinţi etc.) şi în Rep. Moldova;
paza = aşezare sezonieră folosită pentru paza unor culturi, sau în bălţi fiind folosite de către pescari;
conacul = locuinţă permanenă cu 1, 2, 3 încăperi toate cu uşi proprii ce dau în prispă (Podişul Getic, munţii joşi);
casa = locuinţă permanentă construită din chirpici, lemn, piatră, iar ulterior din cărămidă; au apărut în secolul XIX şi sunt întâlnite în Banat, Ţara Almăjului, zona Bran, depresiunea Sibiu, nordul Moldovei, valea Jiului;
crânguri = aşezări formate din grupări de 3-10 case condiţionate de prezenţa în apropiere a unui izvor; sunt specifice în Munţii Apuseni;
satul = organizare superioară formată din 50-150 locuitori, case răzleţe, locuitorii având preocupări agricole;
satul = forma superioară de asezare rurală, caracterizată prin mărime, număr de locuitori, densitate, echipare, fond construit în funcţie de zona geografică unde se desfăşoară.


SPAŢII ANEXE ALE AŞEZĂRILOR RURALE

-          stupina/ prisaca = locul unde sunt crescute albinele şi se găsesc instalaţiile anexe; au utilizare sezonieră;
-          cherhanaua = construcţie realizată pentru prepararea, conservarea şi transportul peştelui;
-          pivniţa = se află poziţionată sub o clădire şi este destinată păstrării unor prouse alimentare şau materiale;
-          crama = cădire aşezată în vie unde se prepara şi depozita vinul; în podgoria Odobeştilor se numeşte căsoaie şi este folosită pentru a adăposti uneltele folosite în viticultură şi vinificaţie.




BIBLIOGRAFIE
  1. Cucu Vasile (1998) – „România geografie umană şi economică”, Editura Printech, Bucureşti, p. 104-108;
  2. Ilinca Nicolae (2008) – „ Geogafia umană – Populaţia şi aşezările”, Editura CD Press, Bucureşti, p.252-253.

TEMA 6: ORGANIZAREA ADMINSTRATIV-TERITORIALA A ROMANIEI

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A ROMÂNIEI

De- lungul timpului organizarea administrativ-teritorială a României a îmbrăcat forme variate.
  • primele forme sunt cunoscute încă din timpul afirmării statului centralizat dac, condus de Burebista, când apar uniunile regionale, conduse de şefi de triburi;
  • în secolele X-XIII apar: cnezatele (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), voievodatele (voievodatele lui Seneslau şi Litovoi), ducatele (ale lui Gelu şi Monumerut) şi ţările (de exemplu: Ţara Almăjului, Ţara Loviştei, Ţara Severinului, Ţara Zaranului, Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Lăpuşului, Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului etc.);
  • în secolele XV-XVI sunt cunoscute: ţinutuile şi ocoalele (în Moldova), comitatele şi scaunele (în Transilvania), judeţele/”judecii” (în Ţara Românească – de exemplu, judeţul Jaleş, 1385; Judeţul de Baltă, 1444; judeţul Ilfov, 1482);
  • în secolele XVII-XVIII date importante despre împărţirea adminstrativ-teritorială oferă stolnicul Constantin Cantacuzino în „Harta Ţării Româneşti” (1700) şi de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldavie” (1716); aflăm astfel că: Ţara Românească era împărţită în 17 judeţe (multe dintre ele având aceleaşi denumiri ca cele de astăzi: Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Mehedinţi etc.), Moldova era divizată în 3 mari părţi: Moldova Inferioară/sau Ţara de Jos (ce cuprindea 12 ţinuturi, de exemplu: ţinutul Iaşilor), Moldova Superioară/ sau Ţara de Sus (ce cuprindea 7 ţinuturi, de exemplu: ţinutul Neamţului) şi Ţinuturile aflate la nord de gurile Dunării (mai exact 4 ţinuturi, de exemplu: Cetatea Albă);
  • pentru secolul XIX „Harta Rusă” (1835) consemnează: 18 judeţe în Muntenia şi 16 ţinuturi în Moldova;
  • după organizarea administrativ-teritorială din 1926 au rezultat: 71 de judeţe (grupate în 10 ţinuturi alcătuite din 429 plăşi, 173 oraşe, 105 comune suburbane şi 14602 sate);
  • 1950 este momentul în care locul judeţelor este luat de regiuni şi raioane, numărul lor fiind fluctuant: 1950 = 20 regiuni; 1956 = 17 regiuni;
  • 1968 este momentul în care se revine la organizarea pe judeţe, oraşe şi comune, astfel încât teritoriul României cuprindea: 41 de judeţe, 236 oraşe, 135 comune suburbane, 2705 comune şi 13124 sate;
  • în 1992 organizarea administrativ-teritorială cuprindea: 41 de judeţe, 260 oraşe; 2688 comune şi 12999 sate;
  • în 1997 existau 42 de judeţe (apare judeţul Ilfov), 261 oraşe, 2686 comune şi 13095 sate.



BIBLIOGRAFIE
  1. Cucu Vasile (1998) – „România geografie umană şi economică”, Editura Printech, Bucureşti, p. 39-40;

TEMA 5: CARACTERIZAREA GEOGRAIFCA A ORASULUI BUCURESTI

BUCUREŞTI
EVOLUŢIE ISTORICĂ

Este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de 1.944.367 de locuitori (est. 1 ianuarie 2009) face ca Bucureştiul să fie al şaselea oraş ca populaţie din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureştiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiştii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăşi patru milioane.. La acestea se adaugă faptul că localităţile din preajma oraşului, care vor face parte din viitoarea „Zonă Metropolitană”, însumează populaţie de aproximativ 430.000 de locuitori.
 Legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureştiul a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV.
Pe malurile Masacrului şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunităţi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului şi până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.
Aşezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu , în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială. În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, din ordin turcesc, pentru a avea o capitala in zona de campie si aproape de Dunare, mai usor de controlat in comparatie cu Targoviste.
În 1859, devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale şi mass-media. Municipiul Bucureşti a fost până la instaurarea regimului comunist în România reşedinţa judeţului Ilfov (interbelic). Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă şi elita bucureşteană i-au adus porecla „Micul Paris” În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stârnit ingrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraş, în special a acelora din centrul istoric. În prezent, capitala are acelaşi nivel administrativ ca şi un judeţ şi este împărţită în şase sectoare:

  • Sectorul 1 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 227.717 locuitori şi include cartierele: Aviatorilor, Aviaţiei, Băneasa, Bucureştii Noi, Dămăroaia, Domenii, Dorobanţi, Gara de Nord, Griviţa, Victoriei, Pajura, Pipera, Primăverii, Chitila;
  • Sectorul 2 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 357.338 locuitori şi include cartierele: Pantelimon, Colentina, Iancului, Tei, Fundeni, Floreasca;
  • Sectorul 3 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 399.231 locuitori şi include cartierele: Vitan, Dudeşti, Titan, Balta Albă, Centru Civic;
  • Sectorul 4 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 300.331 locuitori şi include cartierele: Berceni, Olteniţei, Giurgiului, Văcăreşti, Timpuri Noi, Tineretului;
  • Sectorul 5 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 288.690 locuitori şi include cartierele: Rahova, Ferentari, Giurgiului, Cotroceni;
  • Sectorul 6 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 371.060 locuitori şi include cartierele: Drumul Taberei, Ghencea, Militari, Crângaşi, Giuleşti.

BIBLIOGRAFIE
¡     Cucu Vasile (1998) – “România – Geografie umană şi economică”, Editura Printech, Bucureşti, p.159-162;
¡     Mândruţ Octavian (2004) – “Geografia României, manual pentru clasa a VIII a”, Editura Corint, Bucureşti, p.70-71;
¡     *** Anuarul Statistic al României;


TEMA 4: CRITERII DE CLASIFICARE ALE ASEZARILOR URBANE

TIPURI MORFOSTRUCTURALE DE ORAŞE

  • radiar concentric -  se remarcă prezenţa unui centru principal sau a mai multor puncte de atracţie, dispuse divergent sau concentric faţă de nucleul central; este specific zonelor de câmpie şi zonelor de contact câmpie-deal (de exemplu: Bucureşti, Ploieşti, Brăila, Giurgiu);
  • polinuclear – oraşe cu mai multe nuclee apărute iniţial, în timpul evoluţiei oraşului sau ca urmare a procesului de migraţie; dezvoltarea oraşului este haotică, străzi sinuoase, adesea înfundate ce dau un aspect de labirint (de exemplu: Timişoara, Baia Mare, Sighişoara, Satu Mare, Galaţi, Suceava);
  • liniar – sau oraş stradă; aici activităţile economice sunt concentrate de-a lungul unei străzi (de exemplu: Petroşani, Petrila, Gherghieni, Oraviţa, Câmpia Turzii, Tulcea), modificările ulterioare aducând un aspect radiar-tentacular (de exemplu, subtipul “câmpulunguri” specific pentru:Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldovenesc, Moldova Nouă, Borsec, Băile Herculane, Sângeorz Băi);
  • rectangular – plan simplu cu o piaţă centrală, cu străzi ce au unghiuri drepte (de exemplu: Călăraşi, Drobeta-Turnu Severin, Alexandria, Botoşani, Cluj-Napoca).





BIBLIOGRAFIE

Ilinca Nicolae (2008) – „ Geogafia umană – Populaţia şi aşezările”, Editura CD Press, Bucureşti, p. 276-279.

TEMA 3: ASEZARILE URBANE, CARACTERISTICI

POZIŢIA GEOGRAFICĂ A ORAŞELOR

◊ spaţiul Carpatic = 70 oraşe;
◊ spaţiul subcarpatic = 32 oraşe;
◊ Câmpia de Vest = 20 oraşe
◊ Dealurile de Vest = 6 oraşe;
◊ D. C. T. = 35 oraşe;
◊ Podişul Moldovei = 22 oraşe;
◊ Podişul Getic = 6 oraşe;
◊ Podişul Mehedinţi = 1 oraş;
◊ Podişul Dobrogei = 16 oraşe;
◊ Câmpia Română = 51 oraşe.

De-a lungul apelor curgătoare sunt distribuite în total 212 oraşe, astfel:
-          19 orase de-a lungul Dunării;
-          12 oraşe de-a lungul Mureşului;
-          10 oraşe de-a lungul Oltului;
-          9 oraşe de-a lungul Crişurilor;
-          9 oraşe de-a lungul Juilui etc.



BIBLIOGRAFIE

1. Cucu Vasile (1998) – „România geografie umană şi economică”, Editura   Printech, Bucureşti, p. 154-157;